Life

Gheorghe Vîrtosu: What is the Meaning of Life?

ghMyriads of questions flood in and out of our personal space twenty four hours a day, seven days a week. Each of these questions is fundamentally important within its own time-frame, and the answer inadvertently aims at being as coherent and definitive as possible. In fact, this is the very reason which makes questioning/ being questioned a normal state of affairs, irrespective of the field in which we seek to ask questions and find answers, irrespective also, of the subject or the object in question.

When it comes to questioning in religion and science, you’ll be forgiven for believing that a third world war is on the verge of breaking out at any point. The instance extends in a slightly milder form to younger or older children whose parents are faced with all sorts of questions: some simple and innocent, others poignant and complicated. Grown-ups would usually dig themselves out of such sticky situations by either oversimplifying the issue at hand, or by defaulting to answers that their own parents presented them with back in their childhood.

Interviews are another classic example of questioning. Although highly revealing in terms of public exposure, these sort of instances would only scratch the surface without going beyond a certain level as they target to build up (or bring down!?) a more or less one-sided image of the person, rather than intrude in the very fabric of their consciousness. In this respect, questions are more like random acquaintances wandering in and out of our lives without really touching us.

Yet, there is a question which has always challenged stereotypical answers: “What is the meaning of life?” Confronted with it, all the predetermined answers fall short, and most likely the majority of people, if not all, have had to ask themselves it, and consequently attempt a genuine, unequivocal answer. For this is, without doubt, an essential question which does not allow for lateral thinking, or avoidance techniques. It draws you to your most intimate self and invites to soul-searching meditation. You can’t run and you can’t hide!

In many ways, it is a moment of awakening as all the ready-made answers do not fit the pattern any more. You take a deep breath and suddenly realise that all the other questions and answers have disappeared, and the void around you resembles the undistinguished waters from the beginning of the universe. Willingly or reluctantly, you snap out of your daily routine, trying to think out of the box: plunging in unknown waters on the premise that you swim or sink is not an option. Hard-line logic and action won’t suffice! In need of more than a traditional widely-accepted answer, you surrender yourself for a while to the peace and quiet around you. Yet, a second too long within the silent state, might rob you of the possibility of ever having the right answer in your grasp…How has it come to that? Ironical as it seems, trying too hard to produce a meaningful answer might lead to the same result as not searching for an answer at all! The transition between self-oblivion and full consciousness usually proves mind-blowing; everyday logic will only lead you astray through the maze of mundane and randomness. It feels like childhood again, playing at hide-and-seek as you guess your way around guided by half-clues and imaginary signs. Only this time it is all in your head: the answer alludes you just as you are working it out and a sense of sheer helplessness lures at the edges of your consciousness. You start doubting that you have ever been in possession of an answer, be it nothing more than the figment of your imagination!

Finding yourself at a loss of words and action, you turn to the comforting knowledge of the world around, which you’ve acquired so far! You take a stroll through the meadow of all the familiar things, neatly set in boxes and labelled by your consciousness. From amongst all the beautiful facts about the world around, however, you find yourself unable to pick out one which could stand alone, apart from all the others. Even the most glorious thing you can think of loses its edge when separated from its surroundings, just as the surroundings appear less than they used to be. Taken out of its original environment, even the most splendid masterpiece loses all intended meaning and sense which vanish like smoke in thin air.

For what is, after all, the meaning of life?

It would be far too easy to dismiss the question by qualifying it as too difficult to answer. Moreover, we are all experts in philosophy and sport, so why not giving it a go, anyway?!

Truly difficult questions to answer would be “How many stars are there in the sky?”, “What are the boundaries of the Universe?”, or “When is Death’s birthday?” For that matter, it would be a great breakthrough if we could finally determine which one was first: Life or Death? On answering all those big questions I’d rather err on the side of caution: never say never; it’s been known for the human mind to have come up with some amazing answers quite a few times so far!

Compared with all of the above, our question, despite the complexity it unleashes, comes across as a natural one in the order of things. It sparks up a compelling need to reach out for the divine which, when fused by a sound reasoning power, brings up an overflow of emotion equalled only by the cataclysmic proportions of an erupting volcano.

How could I sum up that reaction? I am an independently thinking form of life, no greater than a tiny cell when compared to the Universe and yet, for the finite time of my existence, I have the potential of being “larger than life”.

That approach gives me an inkling into the way I should be looking at this question. By its very nature, the human mind has a proclivity towards overcomplicating things, rather than oversimplifying them. My opinion is that a “one-size-fits-all” kind of answer will never be possible in this case, but what do I know? The human kind may well surprise us all in the centuries to come as they put together the ultimate answer!

One collectively shared experience of all people is the continuum which we commonly call our train of thought. Each individual thought is enough to define the meaning of life at the particular time when it occurs, but a whole and complete answer would be made up by all those thoughts put together. That seems like a paradox in itself as the unique nature of the meaning of life is made up of the infinite multitude of thought and emotion. Some might say it is very much like an intangible ray of sunlight which travels through the Universe and has no beginning and no end.

By this stage, I am willing to admit that I have no simple and straightforward answer to the question “What is the meaning of life?” All I really have is the present moment – a second – the quintessential holder of the meaning of life. Singular and unique, this tiny building block of a life-time can epitomise the meaning of life just like one divine word brought the Universe into being at the beginning of times. We often get lost in our own game as we play God with the world around: we name things, we baptise time and split it into seconds, minutes, hours…It’s nothing but an attempt to suit ourselves and break down the big notions to small bits of information which we later on use as instruments and measuring sticks. Take, for example, that Eureka moment when an artist first discovers a new colour and calls it something. To the artist, that very second must feel like grabbing the meaning of life with both hands to never let it go again. Soon afterwards, the new colour develops into countless nuances and hues, which, again, marks a ground-breaking moment in the artist’s life. In the same way, a musical note must sound heavenly glorious to a musician’s keen ear, and yet, it is nothing compared to the perfect symphony – the pinnacle of a life-time’s work…

Looking to define the meaning of life through numbers, colours, sounds doesn’t seem to cut it. By the end of it, we’ve reached no valid answer, instead a strange feeling of being lost is lingering on…Hacking through the overgrowth of our own thoughts and ideas, we try to make our way back to the basics: why are we here and where are we going to when our time comes to an end? Hardly had we grown to like it here, and we’ve got to leave…

The answers to all these questions are directly related to a possible solution to our problem and until we have worked them out, we cannot venture to give a definite reply as to what the meaning of life is. Spreading ourselves thin in presumptions won’t help much, either. It’s living in the moment which fills us with purpose and eventually allows us to fulfil our destiny. Moving on with the flow and making every second count seems the only way forward, but defining the meaning of life itself remains as allusive and volatile as putting a label on time itself and its passing: simply impossible…

***

~Gheorghe Vîrtosu, a Romanian writer from Moldova. Author of “A Little Frog’s Heart” Series (85 volumes, out of which 10 have already been published and translated into English, Spanish, French, Russian and Italian) currently adapted for screen in an animated series entitled Froggy Heart, in collaboration with the American producer Jeffrey Scott.

Copyright © 2017 Excellence Reporter


Original Romanian contribution:

Gheorghe Vîrtosu: Care este sensul vieții?

ghNoian de întrebări auzim în fiecare zi, în fiecare ceas. Desigur, la momentul oportun, fiecare întrebare pare esențială, iar răspunsul se dorește a fi coerent, decisiv. De asta ajungem să tratăm întrebările ca pe ceva firesc: e normal să adresezi și să ți se pună întrebări, e normal să oferi și să aștepți răspunsuri. La orice domeniu am face referință, la orice ființă ne-am raporta, totul se rezumă la întrebări.

În domeniul religiei sau al științei, avem de-a face cu un adevărat război al acestora. Ca să nu mai vorbim de avalanșele de întrebări naive ale copiilor, ajunși la vârsta de ce-urilor. Te cobori la mintea lor, nu aprofundezi prea mult ce le spui, consideri că e suficient să le răspunzi pe înțelesul lor și treci mai departe, ca și cum ai fi pe pilot automat. Sau trebuie să răspunzi solicitării de a da un interviu, cu alte cuvinte, satisfaci curiozitatea cuiva.

Nu raportezi neapărat aceste întrebări la tine, la sinele tău, la nivelul tău de interes, de conștiință. Pur și simplu constați că, inocente sau răscolitoare, „criminale” sau dătătoare de viață, întrebările și răspunsurile vin și pleacă din viața noastră, ca și cum ar trece pe lângă noi.

Și totuși când ți se pune întrebarea „care este sensul vieții”, tot mecanismul acesta atât de „automatizat” pare să aibă parte de un declic. Chiar dacă nu există om în această lume care să nu se confrunte la un moment dat cu această problemă, ea rămâne, pare-se, cea mai importantă întrebare a omenirii. Este ceva ce te atinge în mod direct. Nu mai ai cum să te ascunzi; nu ai cum să nu te apleci asupra ei cu gravitate. Este o întrebare existențială. O existență din care faci tu însuți parte. Te identifici cu ea.

Te oprești din cursa oarbă și brusc conștientizezi că respiri, că celelalte întrebări și răspunsuri au dispărut, deși până în acel moment te copleșeau.

E ca și cum ai ajuns la malul oceanului și ești nevoit să te oprești din maratonul tău pentru a găsi soluții să îl traversezi, soluții care în creierul tău iau forma unui pod sau a unei nave salvatoare… În niciun caz nu pășești mai departe, nu te arunci în valuri, pentru că riști să te îneci.

Este exact postura în care te situează propria-ți conștiință, când te vezi nevoit să oferi răspunsul la această întrebare. Ai nevoie de o pauză. Dar îți dai seama că, cu cât această pauză este mai lungă, cu atât ea se adâncește, capătă dimensiunile unei prăpastii, devenind insuportabilă.

De ce? Pentru că insistând în a găsi neapărat un „sens”, spre a putea oferi un răspuns cât mai demn de apreciere, care să „nu te facă de rușine”, te trezești naufragiat pe niște tărâmuri ale gândirii care, paradoxal, sunt total lipsite tocmai de… sens! De unde gândurile tale erau mascate până atunci de infinite întrebări și răspunsuri ce ajungeau să acopere întreaga existență, întregul univers, când iei pauza aferentă pentru a găsi răspuns la întrebarea legată de sensul vieții tale, deși faci parte din ea, te trezești că te-ai rătăcit, că îți sunt limitate gândurile, că te întorci înăuntrul tău și te pierzi prin labirinturi de nepătruns, nemaigăsind nimic. Gândurile tale loiale nu mai pot zbura liber, ci se ancorează de tavanul creierului, pentru că tu nu poți găsi răspunsul. Ești tulburat: parcă aici era răspunsul, îl știam! Când de fapt nu e decât un inventat joc de-a v-ați ascunselea, cu o himeră, prin labirinturile creierului tău. Cu ceva ce nu a existat niciodată, nici măcar ca rod al imaginației tale!

Da, înaintea ta ți se înfățișează o întreagă „poieniță” a cunoașterii, îngrijită chiar de tine însuți, cum ai știut tu mai bine. Toate frumusețile sunt la îndemână, însă realizezi că nu poți culege una dintre ele, fie ea și cea mai frumoasă, considerând că este reprezentativă pentru această poieniță, considerând că ea este esența, că ea oferă sens. De ce? Pentru că nici ea nu ar însemna nimic fără restul poieniței, dar nici poienița nu ar mai fi la fel fără ea.

Oricât de valoroasă ar fi o piesă dintr-un ansamblu, scoasă din contextul care o pusese în valoare nu mai reprezintă nimic. Sensul, oricare ar fi el, dispare tocmai atunci când consideri că l-ai prins, că l-ai descoperit, că l-ai identificat. Ca o Fata Morgana.

Care este așadar sensul vieții?

Nu putem spune că, iată, e cea mai dificilă întrebare. Nu! La filozofie, ca în sport, pare că ne pricepem toți. Dificil ar fi să răspundem exact câte stele sunt pe cer, sau care sunt limitele universului, sau, de ce nu, să menționăm ziua aniversară a Morții. Pentru că e o mare enigmă să aflăm cine s-a născut mai întâi: Viața sau Moartea? Dar poate creierul uman ar putea face chiar și aceste calcule la un moment dat.

Întrebarea noastră sună cât se poate de firesc: Care este sensul vieții? Sună atât de inocent și atât de complex totodată. Pare scânteia divină din noi, însă în contact cu imensitatea minții umane capătă dimensiunile explozive ale unui vulcan.

Cum aș putea concluziona?

Sunt ființă vie, fărâmă din această viață. Sunt de nivelul unei celule în raport cu existența și totuși, pentru un interval limitat, capăt infinitele dimensiuni ale vieții însăși.

Exact în același mod se poate raporta și răspunsul nostru la această întrebare, pentru că mintea noastră, creierul uman este mult mai capabil să complice decât să simplifice. Personal, nu cred că omul va fi în stare vreodată să formuleze un răspuns pentru a defini sensul a ceva ce este un sens în sine. Dar poate că evoluția noastră ca ființe umane ne va conduce vreodată spre asemenea posibilități!

Dispunem de gânduri nelimitate, fiecare în parte capabil să definească în felul său sensul vieții, o definiție mai complicată ca alta. Deci nu suntem în stare să oferim acestei întrebări un singur răspuns la fel de inocent și complex în același timp. Ar trebui să putem îngloba întreaga viață într-o singură clipă! Ceea ce și-ar găsi imediat contrazicere, pentru că cei mai mulți consideră viața eternă asemenea luminii unei raze de soare, fără început și fără de sfârșit. Ceva ce există din veșnicie și conduce către veșnicie. Nicidecum nu ar raporta eternitatea vieții la dimensiunile unei clipe.

Consider deci că nu poți răspunde într-o propoziție simplă la întrebarea „Care este sensul vieții”, pentru că sensul a tot ce ni s-a dat se raportează la o singură clipă. Infimă, dar atotcuprinzătoare. Este clipa în care vezi totul, indiferent de cât înseamnă acest „tot”. Pentru că un singur cuvânt poate întruchipa universul, după cum o singură clipă poate întruchipa întreaga viață. Dimensiunile date de noi sunt simple instrumente, iluzorii și acestea, în timp ce ne jucăm de-a Creatorul. Dăm nume lucrurilor și ființelor, botezăm secundele, orele, anii, considerăm că am descoperit sensul vieții atunci când definim o culoare, dar mai apoi nu ne ajung peneluri și imensități de pânze pentru a da naștere altor mii și mii de nuanțe, care logic s-ar traduce în tot atâtea „sensuri” ale vieții. Cu siguranță descoperirea primei note muzicale putea fi interpretată ca un frumos sens al vieții pentru cineva, dar apoi mintea, inima, infinita căutare a condus omenirea spre simfonii îmbătătoare pentru auz, care au umbrit valoarea primei note…

Deci nu așa se definește sensul vieții; nu acordând dimensiuni, culori, valori ce ne conferă nouă un anumit confort, în „visul” în care ne aflăm, ușurându-ne astfel existența. Dimpotrivă, căutările acestea continue nu fac decât să ne macine. Căutând cu atâta înfrigurare, nici noi neștiind ce, ne trezim că nici nu mai știm ce-i cu noi, nu mai înțelegem de ce ne naștem și de ce murim. Devenim captivi propriului hățiș, pe care îl țesem din cele mai periculoase capcane, născocite de propria noastră minte. Nu mai știm de unde am venit și de ce trebuie să părăsim acest loc, dacă abia ne-am adaptat și am învățat să îl îndrăgim? Unde plecăm și de ce?

Până nu vom afla răspunsuri la aceste întrebări, nu vom putea răspunde la întrebarea „Care este sensul vieții?”. Da, avem tot dreptul să ne dăm cu părerea. Însă cu cât ne disipăm mai mult în a găsi interpretări, ne îndepărtăm mai mult de adevăratul răspuns, evidențiindu-ne în acest fel neputința, limitările specifice statutului nostru de ființe umane. Vom căuta fără liniște, în timp ce sensul vieții, clipa despre care vorbim, se va afla chiar sub ochii noștri.

Sensul vieții ar avea deci dimensiunea unei clipe; ca urmare, răspunsul la întrebarea „Care este sensul vieții” trebuie să se încadreze în aceeași dimensiune a unei singure clipe. Ceea ce nimănui nu i-a reușit până acum vreodată…

***

~Gheorghe Vîrtosu, scriitor de origine română, din Republica Moldova, autor al seriei „O inimă de Broscuță” (85 de volume, dintre care 10 volume tipărite și traduse în engleza, spaniola, franceza, rusa și italiana), în lucru, serialul animat, adaptare după „O inimă de Broscuță”, Froggy Heart, în colaborare cu scenaristul Jeffrey Scott (SUA).
www.adenium.ro/o-inima-de-broscuta

Copyright © 2017 Excellence Reporter

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s